Categorii

Daca Schopenhauer spunea ca clasa superioara a societatii duce o lupta continua cu plictiseala, cea inferioara cu saracia si fericita e, dupa parerea lui, categoria de mijloc, atunci, „ei”, luptand cand cu saracia, cand cu plictiseala, din ce clasa fac parte...? Sunt convins ca filosoful a gresit spunand despre cei din mijloc ca sunt fericiti – ei, fiind cei care lupta mereu pe doua fronturi, sunt cei mai nefericiti. Spun „lupta” si presupun conflictul intern dintre vointa si ratiune. Lipsa noastra de vointa este tot o manifestare a vointei.

Un vechi proverb chinez imparte societatea in 3 categorii, fiecarei clase revenindu-i cate un animal: lupul, vulpea si cucuveaua; cei ca lupul, daca nimeresc intr-o situatie, au doua solutii: sau inving, sau sunt invinsi; cei ca vulpea, mereu sunt, prin adevar sau viclenie, invingatori; in sfarsit, cucuveaua reprezinta oamenii care nu nimeresc in astfel de situatii.

Eu, impart lumea la fel in trei clase: clasa I, care cuprinde intelectualitatea, clasa a II-a cuprinzand antreprenorii si cei care detin capitalul, si poporul – clasa a III-a. Poporul reprezinta pentru celelalte doua clase nu numai sursa lor de existenta si dezvoltare, dar si arma unuia impotriva celuilalt!

Cele mai strigatoare cuceriri din istorie nu au fost facute de mintile sau banii unora, ci de de vointa, cultura si religia intregului popor. De aici si proverbul: „Un popor este deplin cucerit atunci cand e cucerita cultura si religia lui!” Cei care au cucerit provincii intregi ai Imperiului Roman sunt cei care au demonstrat poporului din acea provinie ca Imperiul nu-l multumeste dupa meritele lui. Ei nu au luptat impotriva poporului insusi ci au condus cu mintea lui! Si invers, au pierdut provincii si au fost izgoniti cei care n-au dat insemnatate vointei poporului! Vorba lui Lapusneanu: „Prosti, dar multi...”

Cineva ar spune ca daca nu ar fi intelectualii nu ar fi progres, daca nu ar exista capitalistii nu ar fi inters. Poate, dar daca nu ar fi poporul – nu ar fi nici progres nici interes! Spre fericirea noastra toata viata se afla intr-un echilibru: cade un intelectual se ridica altul din popor, deci precum la baza vietii se afla cele trei elemente: apa, pamantul si lumina, la baza existentei societatii exista cele trei clase: intelectualii, capitalstii si poporul!

Credinţă

E mult prea uşor să credem că viaţa noastră e condusă de ceva supranatural, atotştiutor, şi puternic; de fapt asta ne convine cel mai mult, totul ce se întâmplă în viaţă şi nu ne place putem da vina pe cineva, putem crede în cineva atunci când ne simţim slăbiţi şi singuri. Toată această „credinţă” e doar o simplă naivitate. Nimeni pe lumea nu ne poate interzice, la drept vorbind, să mâncăm ce ne dorim, atunci de ce ar putea sa ne interzică altceva? Nimeni nu e în stare să ne facă fericiţi atunci când pierdem pe cineva drag şi atunci cum e în stare să influenţeze acivitatea noastră de zi cu zi?

Vedeţi, până la urmă nu are nimeni un răspuns bine determinat, dar cu toţii cred(!). Astfel, se poate defini, într-un alt mod, omul – fiinţă cu raţiune dar limitată! De ce limitată? – Pentru că, dacă e să credem vechii vorbe, câinele poate acţiona cu o rezervă de un pas înainte, pe când omul – cu şapte, aici din punct de vedere matematic, e limitat. Dar să ne amintim despre lucrurile pe care le-am învăţat la istoria antichităţii – simplu: oamenii erau înapoiaţi, un argument îl reprezenta faptul că ei aduceau Zeilor anumite jertfe, care reprezentau omorârea oamenilor! Şi faptul ca se rugau mai multor Zei cu totul bizar reprezentaţi, ca mai apoi să „apară” un mântuitor unic(!). Deci omul, de-a lungul existenţei sale a evoluat, progresat, şi atunci, de unde ştim noi ca credinţa de azi e cea mai corectă, şi nu evoluăm mai departe? Cine dintre voi l-a văzut pe acel mântuitor? De ce nu se poate crede în legende despre Atlantida, sau ajutorul cocorilor în lupta strămoşilor noştri cu duşmanii, dar se crede şi se înterpretează astfel „povestea” cu mântuitorul? Şi mai e ceva: de ce, dacă e atât de corect să fii credincios, există mai multe credinţe? De ce una pe alta sau se stimează (se admite şi recunoşte), sau atât de mult se duşmăneşte?

La drept vorbind pentru mine răspunsul pare destul de simplu – cum ziceam şi de la început omul are mereu nevoie de un „ţap ispăşitor”, la care poate apela de câte ori are nevoie, pentru că, de fapt, cel mai bun interlocutor este cel mai bun ascultător, dar cel mai de preţ ascultător, e interlocutorul care doar ascultă şi nu poate să-ţi răspundă, să-ţi reproşeze! De câte ori va răspuns cineva la rugăciune, sau la întrebările către divinităţi? – Zero ori!!!

Vă pot da un simplu exemplu: dacă mă trezesc dimineaţa cu gândul şi convins că pot să-mi fac bine lucrul, atunci voi reuşi şi voi fi mulţumit, pe când dacă eu, de fapt, ştiu că nu voi putea să înfăptuiesc acel lucru, până nu voi învăţa – nu voi reuşi! Şi nicio rugăciune, sau credinţă nu-mi va ajuta!

Nu vi se pare că vă minţiţi?