Credinţă

E mult prea uşor să credem că viaţa noastră e condusă de ceva supranatural, atotştiutor, şi puternic; de fapt asta ne convine cel mai mult, totul ce se întâmplă în viaţă şi nu ne place putem da vina pe cineva, putem crede în cineva atunci când ne simţim slăbiţi şi singuri. Toată această „credinţă” e doar o simplă naivitate. Nimeni pe lumea nu ne poate interzice, la drept vorbind, să mâncăm ce ne dorim, atunci de ce ar putea sa ne interzică altceva? Nimeni nu e în stare să ne facă fericiţi atunci când pierdem pe cineva drag şi atunci cum e în stare să influenţeze acivitatea noastră de zi cu zi?

Vedeţi, până la urmă nu are nimeni un răspuns bine determinat, dar cu toţii cred(!). Astfel, se poate defini, într-un alt mod, omul – fiinţă cu raţiune dar limitată! De ce limitată? – Pentru că, dacă e să credem vechii vorbe, câinele poate acţiona cu o rezervă de un pas înainte, pe când omul – cu şapte, aici din punct de vedere matematic, e limitat. Dar să ne amintim despre lucrurile pe care le-am învăţat la istoria antichităţii – simplu: oamenii erau înapoiaţi, un argument îl reprezenta faptul că ei aduceau Zeilor anumite jertfe, care reprezentau omorârea oamenilor! Şi faptul ca se rugau mai multor Zei cu totul bizar reprezentaţi, ca mai apoi să „apară” un mântuitor unic(!). Deci omul, de-a lungul existenţei sale a evoluat, progresat, şi atunci, de unde ştim noi ca credinţa de azi e cea mai corectă, şi nu evoluăm mai departe? Cine dintre voi l-a văzut pe acel mântuitor? De ce nu se poate crede în legende despre Atlantida, sau ajutorul cocorilor în lupta strămoşilor noştri cu duşmanii, dar se crede şi se înterpretează astfel „povestea” cu mântuitorul? Şi mai e ceva: de ce, dacă e atât de corect să fii credincios, există mai multe credinţe? De ce una pe alta sau se stimează (se admite şi recunoşte), sau atât de mult se duşmăneşte?

La drept vorbind pentru mine răspunsul pare destul de simplu – cum ziceam şi de la început omul are mereu nevoie de un „ţap ispăşitor”, la care poate apela de câte ori are nevoie, pentru că, de fapt, cel mai bun interlocutor este cel mai bun ascultător, dar cel mai de preţ ascultător, e interlocutorul care doar ascultă şi nu poate să-ţi răspundă, să-ţi reproşeze! De câte ori va răspuns cineva la rugăciune, sau la întrebările către divinităţi? – Zero ori!!!

Vă pot da un simplu exemplu: dacă mă trezesc dimineaţa cu gândul şi convins că pot să-mi fac bine lucrul, atunci voi reuşi şi voi fi mulţumit, pe când dacă eu, de fapt, ştiu că nu voi putea să înfăptuiesc acel lucru, până nu voi învăţa – nu voi reuşi! Şi nicio rugăciune, sau credinţă nu-mi va ajuta!

Nu vi se pare că vă minţiţi?